Postări populare

joi, 6 ianuarie 2011

Ochi

Ochi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Exemplu de ochi compus, cel al unui krillantarctic
Ochiul uman 1. Fibre Zonulare 2. Camera posterioara 3. Iris 4. Pupila 5. Cornee 6. Umoarea apoasă 7. Muşchi cu cili 8. Ligament suspensor 9. Cristalin 10. Umoare vitroasă 11. Fovee 12. Vase de sânge 13. Nerv optic 14. Disc optic 15. Canal sticlos 16. Sclerotică 17. Coroida 18. Retină
Imagine de aproape a unui ochi uman
Ochiul este un organ a cărui principală funcţie este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri electrice. Ochii cei mai simpli nu fac altceva decât să detecteze dacă obiectele din jur sunt luminate sau obscure. Cei mai complecşi folosesc la percepţia vizuală.
Ochii compuşi se găsesc la artropode (insecte şi animale similare)[1] şi sunt formaţi din mai multe pupile simple care permit formarea unei vederi panoramice.
La majoritatea vertebratelor şi câteva moluşte, ochiul funcţionează prin proiectarea imaginilor pe o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanţă transparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin şi, adeseori, un muşchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră.

Cuprins

 [ascunde]

[modifică]Vederea la om

La om, ochiul are forma unei sfere şi este localizat in orbita oculară. În ciuda dimensiunii reduse, este un organ complex: percepe formă|formele, mişcare|mişcările, reliefurile, culoare|culorile şi diferenţele de luminozitate. Ochiul captează imaginile ca un aparat fotografic. De altfel, ambele funcţionează aproape in acelaşi mod. Lumina pătrunde prin partea din faţă a ochiului printr-o membrana transparenta denumita cornee, înconjurată de o zonă denumită albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei se găseşte irisul, un disc colorat (diferit la fiecare persoană) în culori precum verde, albastru, căprui.Între cornee şi iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul e perforat în centru de un orificiu de culoare negru|neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se contractă (se micşorează); din contră, când e întuneric, pupila se măreşte. Lumina traversează în continuare cristalinul, care are funcţia de lentilă biconvexă, apoi un alt lichid, corpul vitros sau umoare sticloasă|umoarea sticloasă. În final, imaginea este proiectată în profunzimea ochiului pe o membrană denumită retină, ca şi cum aceasta ar fi o peliculă de film dintr-un aparat fotografic. Pleoapele şi Geană|genele protejează ochii. O membrană subţire transparentă, denumită conjunctivă, căptuşeşte interiorul pleopelor şi o parte din sclerotică. Glande mici, localizate sub ploape, produc în permanenţă lacrimă|lacrimile. Acestea sunt etalate într-un strat uniform, în urma mişcărilor de clipire a pleoapelor, ceea ce împiedică uscarea acestor suprafeţe. Pierderea organului vizual necesită substituirea acestuia cu o proteză oculară de către tehnicieni protezişti.

[modifică]Formarea imaginii

La ochiul normal imaginea se formează pe retină.
Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, trebuie să se refracte. Cantitatea de refracţie depinde de distanţa de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la distanţa necesită mai puţină refracţie decât unul situat în apropiere. Cea mai mare parte a procesului de refracţie se desfăşoară în cornee, la interfaţa cu aerul. Restul refracţiei necesare, în raport cu distanţa la care se află obiectul, are loc în cristalin. edere obosită.

[modifică]Defecte de vedere

Atunci când imaginea nu se formează pe retină ochiul suferă de un defect de vedere. Cele mai întâlnite defecte de vedere la om sunt:
Miopia şi corectarea ei cu o lentilă divergentă
  • Miopia – Este un defect patologic (apare la naştere). Globul ocular al ochiului miop este mai mare decât al ochiului normal, de aceea imaginea se formează în faţa retinei. Miopia se corectează cu lentile divergente. Miopia este defectul care apare cel mai des din cazuri.
  • Hipermetropia – Este tot un defect patologic, numai că apare mai rar decât miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic decât al ochiului uman. Imaginea se formează în spatele retinei. Hipermetropia se corectează cu lentile convergente.
Hipermetropia şi corectarea ei cu o lentilă convergentă
  • Prezbitismul – Este un defect de vedere care apare de obicei la bătrâneţe şi care se comportă ca şi hipermetropia. Cauza prezbitizmului este atrofierea elasticităţii cristalinului. Prezbitismul se tratează tot cu o lentilă convergentă.

[modifică]Axe

Ochii vertebratelor şi ai unei serii de moluşte au două axe importante: axa optică şi axa vizuală:
  • Axa optică reprezintă axa de simetrie a elementelor optice care participă la formarea imaginii pe retină. Zona de pe retină aflată la intersecţia cu axa optică este locul unde aberaţiile optice sunt minime, deci rezoluţia imaginii proiectate este optimă.
  • Axa vizuală este determinată de centrul optic al sistemului de proiecţie optică (cornee şi cristalin) şi de locul de pe retină care asigură cea mai bună definiţie a imaginii (fovea centralis).
Pentru o vedere optimă aceste două axe ar trebui să coincidă, pentru a suprapune imaginea cea mai clară peste zona de pe retină cea mai aptă să o detecteze. Totuşi nu se cunosc specii la care această coincidenţă să aibă loc. De exemplu la om unghiul dintre cele două axe este de aproximativ 5°, cu axa optică deplasată în direcţie nazală faţă de fovea centralis. La alte specii deplasarea poate fi în direcţie nazală sau temporală. Nu se cunoaşte motivul pentru care această deviaţie a rămas necorectată de-a lungul procesului evolutiv.[2]
La vertebrate există o a treia axă, determinată de poziţia nervului optic, care creează pe retină o zonă incapabilă să recepteze lumina, numită pata oarbă. La om pata oarbă se situează la aproximativ 15° de la fovea centralis în direcţie nazală şi ocupă aproximativ 6° din câmpul vizual. Ochii cefalopodelor nu au o pată oarbă, deoarece nervii se conectează la retină prin spatele acesteia.

[modifică]Notă/Bibligrafie

"Corpul Omenesc", editura RAO, anul 1997, traducerea de Claudia Apostu după enciclpedia "Le corps humain" Larousse-Bordas, pagina 48-49
  1. ^ Frentiu, Francesca D.; Adriana D. Briscoe (2008), "A butterfly eye's view of birds", BioEssays 30: 1151
  2. ^ Megumi Iizuka, „Welcome to the wonderful world of 3D”, Optics and Photonics News, Vol. 18, Nr. 4, p. 8, aprilie 2007 (articol disponibil online la OSA-OPN.org)

Niciun comentariu: